nimic pentru straini

am visat ca alerg. imi simteam inima zbatand ca un fluture prins in causul mainii, ca o gaina cu gatul proaspat taiat.

am visat ca rup fasii de nori, ca le mestec si ca le scuip. am visat ca dincolo de fereastra nu e nimic, ca dincolo de eter nu e nici bloc, nici copac.

am visat ca tes in jurul meu panze si nisipuri, ca asez roci milenare intr-o arhitectura desavarsita, in taceri bolnave sau mangaietoare. m-am visat un disc stricat, blocat pe o singur cuvant, spus la infinit, dureros si inutil.

am visat ca alerg. realitatile erau ceata si pulberi, filme derulate rapid, flash-uri. venele se incrancenasera, groase si pline, ca omizi ingrasate.

am visat tristete si singuratate, am visat ochi neprivind ochi, urechi neauzind buze, buze nemangaind suflete. am visat cuvinte-oameni, care exprima gesturi, care merg in directii potrivite, dar care nu erau cuvintele mele.

am visat un vis de frig si de spasme, de orgolii, de bestii inchipuite si adevarate. l-am visat pe Eu. al meu si al tau, al nostru. duhnea de la departare, nu ii spusese nimeni ca e respingator.

am visat ca alerg spre nicaieri si ma dureau viscerele, ca imi iesea viata si mi se rupeau tendoanele. am visat un ne-mesaj, o ne-postare.

despre adoptii, parcuri si salbatici

invat, de cateva zile, despre gingasie. de cand cu pisica semi-adoptata, am inceput sa cred din nou ca fiintele astea pot avea si alta atitudine decat “ma mangai si ma iubesti pentru ca merit” (tanu, motanul meu, este uneori expresia clara a atitudinii asteia.. de fata cu strainii e painea lui Dumnezeu!)

aseara am lasat-o cu mine in camera si de dimineata m-am trezit cu ea dormindu-mi in palme. nu s-a gudurat sa o mangai, ci a stat nemiscata, vrand parca sa imi lase cat mai mult senzatia de caldura placuta in maini.

fragmentat, mi-au venit in minte povesti diverse despre oameni care au otravit caini, pisici, pasari. am zis otravit? adaug lovit, ars, inecat, jupuit si un etc sau “ma opresc aici cu imaginile, nu sunt o fana a filmelor horror”. ba ca latrau (cainii!), ba ca le intrau in curte, ba ca sa se distreze. e fun sa nimeresti cu prastia un porumbel si sa il lasi in agonie! aproape ca in human age, era intai!..

ce bine ca nu sunt Dumnezeu. ce bine ca wonderwoman, hulk, fantastic four sau spider man sunt doar fantezii. as uita sa fiu nobila, in locul lor, cu paleoliticii-salbatici-neghiobi care dau in cei mai slabi numai ca sa isi ascunda propriile defecte. bubele propriilor personalitati.

nu-ti spun sa adopti o pisica, dar, cand te mai plimbi prin parc, uita-te la o vrabie. priveste-o.  poate ai uitat de cat de frumos esti cand esti bland.

cum sa iei 10 la examene

nu glumesc. metoda poate fi un succes.

am o poveste si o pisica. SPUN POVESTEA PE GRATIS SI PLATESC VIITOARE
VACCINURI LA VETERINAR.

am gasit ieri o pisica intr-o cutie, 6-7 sapt (deci pui), neagra cu
labute albe. cel care a lasat-o a educat-o cu litiera (tava cu nisip
in care se usureaza de probleme ) si cu granule (mancare de
pisici). nu miroase, nu miauna noaptea, mi-a lasat perdelele intregi
dupa o noapte petrecuta la mine acasa. nu o mai pot tine pt ca am deja
un motan, care o ocoleste ca pe un sconcs si o scuipa cand se apropie
de el. ORICE CONCILIERE e improbabila.

daca te-ai trezit cu gandul “I WANT THE BETTER ME” iti dau o veste:
s-ar putea sa gasesti ce cauti.

suna-ma la 0744 388 144 sau 0723 528 143 si iti zic un secret de sesiune: uneori, binele se rasplateste cu bine de Sus. s-ar putea chiar sa te trezesti ca treci un examen pe care il considerai imposibil de trecut.

tarziu, in noapte, licarise speranta. am deschis ochii si am vrut sa scriu. mortii inviaza.. uneori.

cu cat ma afund in noapte, cu atat mi-e mai dor.

“nu ‘nvie mortii – e ‘n zadar, copile!“ (“venetia” – mihai eminescu)

n-am vrut sa scriu acest post. n-am vrut sa scriu nimic zilele astea. nu, tacerea nu e sincera. e o mincinoasa nerusinata, o patura calda sub care ne ascundem de parintii intrusivi. am vrut sa mint.

rasuna versul in mintea golita ca un clopot de biserica.

e poezia unei trageri de maneca: “vino”.

“plangi”

“dar nu spera”.

e poezia unei mangaieri. a unei mangaieri sau a unei resemnari? e poezia unei atingeri pe par, preludiul unei imbratisari calde, paterne, catre cineva care nu stie.  nu cunoaste adevarul versului.

e judecata corecta, directa, catre o speranta mocnita. e sugrumarea unei mantuiri.

e prea tarziul catre o indiferenta care a tacut, crezand atata timp ca era sincera.

e finalul “Anei”.

e eu, ca expeditor.

miza, inconstient, mare, jucatorul

“O sa ajung in iad. Si ce?” Asa mi-a spus, deunazi, un prieten.

nu e singurul de la care am auzit acest lucru. ne permitem sa folosim cuvinte tari, sa jucam Cerul la zaruri, ca si cum ar fi un lucru oarecare, de o valoare medie, o bancnota de 1 milion pe care fie o avem, fie nu. daca da, iesim la un suc cu prietenii, daca nu, ne ducem frumusel acasa.

mi-e ciuda pe libertatea valorificata gresit si pe fiecare-face-ce-vrea-spune-ce-vrea-gandeste-ce-vrea-ul zilelor noastre. mi-e ciuda pe tot postmodernismul care estompeaza granite, pe toata invatatura care ne spune ca nu exista bine si rau,  ca totul se discuta la nivel de nuante si perspective.

mi-e ciuda ca suntem atat de complicati si ca am uitat de valorile simple. mi-e ciuda ca ne pierdem in lucruri de nimic, ca ne dezvirginam sufletele, cautand fericirea infrigurati, fara sa realizam cat de aproape este. mi-e ciuda ca am uitat, in drumul nostru, ca avem o destinatie. raiul sau iadul.

mi-e ciuda cand ma gandesc ca, in alt colt al aceluiasi pamant, sunt oameni care nu si-ar permite sa joace Cerul la zaruri. pe taramurile vitrege, nelucrate de minti stralucite, unde poezia este doar a ochiului strain, ei primesc speranta cu inimi hulpave, bulimice. cum te-ai mai putea juca cu lucrurile sfinte, cand iadul e in jurul tau, mancandu-ti incet carnea si gandurile?

e prea mare universul ca sa iti fie egal iadul. e prea multa bucurie in lucrurile simple ca sa nu crezi ca se poate mai mult si mai bine. trezeste-te.

bun si prost

ma intreb daca aceasta sintagma are aceeasi rezonanta in alta limba. ca doar nu numai unii romani sunt buni si prosti.

ai bun simt? bun simt real? ca in codul bunelor maniere? STOP. te felicit, esti un om politicos si corect.

ai bunavointa.. bunatate? dai mai mult decat altii? asta trece putin de categoria “codului bunelor maniere”. asta intra deja in categoria grea, a Celor 10 porunci si chiar a celei cu iubirea de aproapele (ups.. cam grave referiri.. rezisti?).

a). daca ai raspuns cu un “da” hotarat la intrebarile din paragraful anterior, atunci te declar un bonom care a cam obosit, frustrat de raspunsurile celorlalti. ca doar bunatatea nu se da, dar se cere constant, se primeste si apoi se valorifica la pretul de apa chioara.

b). daca ai raspuns cu un “da” sovaielnic sau, mai degraba, cu un “nu stiu” cu iz aprobator, atunci esti fie un naiv, fie un filantrop care si-a gasit o sursa a fericirii nesecata.

…

bunatatea si dragostea fata de celalalt se gasesc rar. nu sunt la oferta. ne-am dori sa le putem cumpara, si, atunci cand ne apare in cale o fiinta cu astfel de calitati, o pradam ca niste hiene infometate.

sa stii ca, daca esti bun, esti prost printre ceilalti. n-ai sa primesti mult din jurul tau. dar nu incerca sa te mutilezi sufleteste, cautand sa te schimbi. RIDICA OCHII si mergi mai departe. fie ca drumul tau sa prinda altitudine.

ninge

vroiam sa iti spun astazi despre postmodernism. despre un dandy. dar las tema deschisa pentru ca a inceput sa ninga.

ninge cu fulgi tricotati cu migala, de parca si-au pus ingerii in cap sa smotoceasca toti norii.. o joaca a copiilor cu perlele bunicii.

ninge rapid si mult, ninge alb ca o rochie de mireasa.

ninge cald cu fulgi reci, ca o binecuvantare, ninge acoperind gunoaie si gropi, o iluzie alba peste un oras cam gri, cam prea evident de post-comunist. ninge a reminder ca, dincolo de examene, de postmodernism (!!), de crescutul copiilor si de shoppingul ca sport se afla Ceva mai frumos decat frumosul nostru.

ninge de sus, de unde vin binecuvantarile, unde ar trebui sa iti indrepti privirile mai des.

pentru ca

pentru ca am scris si pentru ca nu am scris cand trebuia.. pentru ca vreau, cand citesti in mine, sa simti, sa vrei, sa gandesti, sa schimbi.

pentru ca vreau ca existenta noastra sa aiba un sens si, prin ea, sa ne creasca aripi in suflet. mai incolo, ele ne vor strapunge umerii cocosati de indiferenta, de rautate si de purtatul-mastii-zilnice,  ne vor rupe pielea-carapace si ne vor duce departe.

vreau sa invat sa zbor.

vii cu mine?