astazi am trecut pe la liceu.. se fac in curand 3 ani de cand m-am despartit de perioada aia. dar nu nostalgia ma aducea acolo, ci tema de licenta.. sau o parte din ea.

am mai inteles putin din adevarurile despre frumusete. despre a pastra pe cineva langa tine, despre atractie si despre “prostia fetelor care cred ca tot succesul se afla in schimbarile fizice.”

in 5 minute, un barbat si doua femei mi-au aratat ca nici proportiile ideale, nici pletele lungi sau genele intoarse nu conteaza mai mult acel vino-ncoa pe care si-l asuma unele, ca parte fireasca a lor. marele capital. 

(nedand la o parte, totusi, importanta unei cochetarii feminine caracteristice)

astfel am inteles, desi intelesesem de mai multe ori in trecut, ca “te-am pierdut cand mi-am pierdut increderea in mine, si tot atunci m-am pierdut si pe mine”. adica “(eu) ne-am pierdut pe amandoi”. “eu” in numele tuturor.

as fi vrut sa spun asta tuturor protagonistelor din cazurile pe care le-am vazut, fie la televizor, fie in viata reala, ca frumusetea era mai mult interioara, poate nu in simetrii si curbe, ci in zambete sagalnice. sau ca ar fi trebuit sa fie. ca sotii lor, desi picau uimiti atunci cand le vedeau schimbate, se obisnuiau repede cu frumusetea lor, daca, in afara de ea, ELE nu ar fi stiut sa puna si altceva in joc.

Bogo a spus, franc, auzind o frantura din discutie: “Si fara o ureche e frumoasa, daca are sex-appeal”. “Iti dau exemplu femeile de la tara. La finalul zilei, cand iti zambesc in coltul gurii, uiti ca au dat cu sapa o zi intreaga.” 

nimeni nu primeste vreodata cheia reversibilitatii timpului. nici eu n-o am, iar intelepciunea vine tarziu.. tarziu.. cand lumea devine tacuta si drumul e mai singur.

tac, inghit nodul in gat si strig catre cine aude: “Esti frumoasa!”

merg mai departe

“Cand nimic nu-mi mai e de ajutor, merg si privesc la cioplitorii in piatra, ma uit cum izbesc de o suta de ori roca fara ca macar o fisura sa apara. Si apoi, a o suta una oara, piatra se despica brusc. Si stiu ca nu acea lovitura a spart-o, ci toate celelalte dinainte.”

nu-mi apartin cuvintele.

in seara asta, un copil statea in fata marii, ascultand soaptele sirenelor.

in fiecare zi cioplesc in piatra. ba de-a maestrul, ba de-a ucenicul. cand o mangai, ii prelungesc neslefuirea. uneori sunt doar un spectator. 

“tot mai sus, pana gust norii” este fiecare inclestare de muschi spre a strapunge aerul, fiecare lovitura care imi contureaza roca incredintata. 

ca Solomon de Sus, sau ca pescarul ce-a prins un peste auriu, cer forta sa-mi strapung piatra si rabdare pana la a o suta una lovitura. indemanare.

pentru ca nu vreau nimic mai putin decat cea mai frumoasa sculptura.

o cruce si un port-jartier rupt

era 9 seara si iesisei la produs. de dupa conturul negru al ochilor se vedea o privire tampa pe care ti-ai fi dorit-o languroasa. nu mergea; citisem, in putina interactiune vizuala, un creier golit sau adormit de prafuri magice. era si el langa tine, sa ii zicem P., caci meseria lui cu litera asta incepe. altii i-au dedicat si o melodie cu initiale, ducandu-i ocupatia la un rang de imoralitate normala.

da’ ce e imoral, mi-ai spune, aruncandu-mi fumul in fata.

parul nu ti l-ai mai spalat de 2 zile si incepe sa se umple de grasime, da nu-i nimic, e negru ca pana corbului si-apoi ce conteaza, doar clientii nu te vor pentru par.

“aia tocmai isi facea meseria”, isi zic niste oarecare, plecand spre treburile lor.

era gol in seara aia, unii nu rezistasera postului si se indestulau la McDonalds. acolo negociai placerea. la biserici, oamenii asteptau sa ia lumina. altii cautau alt fel de lumini, in locuri cat mai intunecoase. P. era un vames la hotarul dintre bine si rau, tu erai, din nou, un obiect cu par aproape slinos si ochi fardati, care ochi oricum nu contau mai mult pentru ei decat stii tu ce.

era Noaptea invierii si faceai un ban. “Uite curva”, s-a auzit in treacat. 

in maini ca alea, care o sa te caute pe corp in noaptea asta, un Om a lasat niste soldati sa ii infiga cuie. n-a luat nici morfina si nici bani si nici macar nu i-a injurat pe tartori. te-a iubit un Dumnezeu mai mult decat te iubesti tu pe tine.

catre 3A, M si pentru fiecare oblon tras

banc: femeile sunt ca medaliile olimpice: trebuie sa lupti pentru ele, apoi iti atarna de gat o viata intreaga.

am fost in parc si m-au ametit florile, mirosurile, pasarile, copiii, soarele, bunica de pe banca. era o dulce armonie, un mic eden in nisip, in formite si galetusi, in jocul de raze si in muzica de leagan neuns. 

credeam ca ma napadeste bucuria si cand colo ieseau picaturi de apa din ochi. fusesem descoperita in fata ta. nu te gandi la jocuri erotice. fara mastile scumpe, vroiam sa spun. si prinsa de tine, ca in bancul prost de azi, ma faleam ca in povestile fantastice, cand obiectele capata valente omenesti (cine a mai auzit de medalii care sa se faleasca ele insele?)

si de ce sa mai pornim istorii, cand finalul lor arde in noi, in unii fumegand, in altii mocnind, in unii in explozii, in altii in cenusi nestinse? de ce sa ne permitem bucurii, cand tragem obloane mai apoi, peste ani, peste intalnirile noastre ascunse sau nu, peste filmele vazute impreuna, peste strangeri de mana si peste singurul romantism pe care ni l-am permis vreodata? (de altfel, inainte, radeam de el ironic si ne gandeam: “Ce-o mai fi si basmul asta?”)

si ce ne ramane? cu ce se stinge focul si cand dispare fumul? hainele mele se imprima usor, iar in izul asta, strazile pe care merg par goale si muncile inutile. si tot n-as face nimic cu dezbracatul, ca imi miroase pielea toata a noi.

atunci, nu visez decat la Sus. mi-a promis Dumnezeu ca “lacrima nu va mai fi”. promit sa ma pun in genunchi in nisip si sa construiesc castele. fara obloane.

zgomotele casei

avem mobila care ne reprezinta. obiectele decorative spun ceva despre noi: amintiri, cadouri, mosteniri de la strabunica, inovatii casnice. camin.

am descoperit de curand ca fiecare casa are si zgomotele ei. a mea, de exemplu, gazduieste o imprimanta “posedata”, care pare a exploda, dupa sunet, la diverse momente ale zilei. nu am descoperit nici pana acum, de cativa ani, de unde ii vine furia, asa ca am cazut de acord, cu sora mea, ca ii vom accepta amandoua existenta, coabitand in perfecta armonie. fiecare se obsnuieste cu metehnele celuilalt. strainii inca tresar la zgomot si ne intreaba cine/ce a fost. (hi hi)

apoi mai e pasitul motanului. se spune ca nu auzi miscarea pisicilor, dar obisnuinta m-a invatat sa constientizez ca, in momentul in care usa se deschide putin, iar parchetul geme usor a greutate, matza cu ochi sticlosi a venit sa mai schimbe mediul.. o camera cu cealalta.

tu ce zgomot al casei ai? deunazi,  in casa unei prietene, m-am mirat de boncaniturile repetate si putin surde in miezul noptii.. era un calorifer care picura. mai apoi, centrala isi anunta prezenta, ca un muncitor-pasager care, cand lucreaza, vrea sa iti arate ce buna treaba face, exagerand putin zgomotul (“facem treaba, doamnisoara!”).

casa mea, cu obiecte in pozitii fixe, cu sugestii de schimbare si cu aer specific. si casa cu zgomote aproape imperceptibile, pe care, cand le percep, ma simt ca un hercule poirot care a inteles un mecanism ascuns, secret, la locul crimei.

tu.. ce auzi?

episodul intai. intepator.

experienta de la Baia Mare e o nuvela bine scrisa, un roman scurt care ma tine in fotoliu pana il epuizez. un dar neasteptat de Sus, pe a carui carte de vizita scria “Ca sa te mai luminezi”.

28 de ore. dus, examen, intors. 

am atatea in cap, incat postul asta o sa racneasca a protest si o sa ceara episoade.

SCENA 1: apicultorii maramureseni, cu ale lor “die la cinci” sau “mi-or explicat, iti zac”. cu povesti despre albine lucratoare, matca si trantori. despre licarirea din ochi. despre oameni nebuni, asa cum si-au spus singuri co-cusetarii mei. 

SCENA 2: Baia Mare. mica. iz de primavara. curat. parcari. la parter, magazine cu vitrine cam comuniste. nimic suparator, nu ducem lipsa de mall-uri si chiar de mall-uri in constructie (ha ha!).

SCENA 3: OAMENI. oameni scris cu litere mari, din considerente pur admirative. in 28 de ore, am simtit ce spunea Anca intr-o postare mai veche, despre orasul ei versus capitala. nu-i intelegeam limba atunci. aveam mandria unui Bucuresti al tuturor posibilitatilor, al forfotelii si nebuniei acceptate ca parte integranta a zilei. credeam ca imi plac.

in tren, la intoarcere, maramuresenilor mei le-au luat locul doua femei grosolane, vesnic nemultumite, negre in cerul gurii si rosii pe unghii (Bucurestiul nu se stie feminin decat cu unghii vopsite, da?). pupau cruci enorme si matanii, dar asta nu le-a impiedicat pe madamele noastre de 40-50 de ani sa se rasteasca la batranelul cu care imparteam cuseta ca “ce-i domne asta, sa doarma femei cu barbati? asa tara nu s-a mai vazut! cata lipsa de civilizatie!” “da usa se inchide? da scara tine? da ce-i patura asta plina de praf si jeg? da steward-ul unde e? da cum dorm acum fara sa ma fi schimbat in pijama? da ce-i cuierul ala asa mic? da ce te asteptai, draga, in tara asta! bine ca ne intoarcem!”

Doamnelor, in caz ca, accidental, cititi blogul acestei umile studente, cam prea cuminte ca sa faca bani in viata, imi scuzati ironia cam indrazneata.. imi parea rau ca ma intorc in BUCURESTI..

azi am vrut liniste si nu am gasit-o pe nicaieri. doar o biblioteca de copii mai pastra ceva sunet de taceri necesare. in rest, ne sufocam in continuare si numim fericire vietile noastre schizoide si cam oarbe.

explic

a venit primavara si au inceput sa zboare gandurile mai repede decat le pot prinde. nici nu mai pot scrie. emotiile, imaginile, sunetele devin rapide ca bataile de aripi ale pasarilor, ca zborul agitat al mustelor care vor sa recupereze mahmureala de iarna.