Da, tie personal iti spun. Celui care te ascunzi.
Am plecat de acolo. Uneori intorc privirea
Ma doare
Dar am plecat.
Daca ranjesc? Uneori da. Nu putem sterge amintirile.
Si nici sentimentele.
Dar putem invata sa gandim, inainte de a vorbi.
Sa ne permitem fericirea.
Asta nu e un mesaj de tipul “better safe than sorry.”
Daca ar fi fost, nu l-as fi scris.
Citeste acum in mine.
am vazut un om trist pe strada
mergeam pe langa el.
as fi vrut sa ii scot ochii si sa ii smulg umbrele din ei
apoi sa ii pun la loc.
i-as fi zis ca numai copiii iubesc cu adevarat.
avea un zambet fortat, de parca gura incercase sa se impotriveasca obrajilor sau invers.
un clovn pictat cu un ranjet.
mergeam pe langa el si as fi vrut sa il scutur, sa-l lovesc si-apoi sa-l mangai
ochii lui spuneau povesti de morminte (un clovn, un copil, un strigoi)
e-atat de dureros sa te simti inutil
tristetile noastre sunt aceleasi si totusi diferite si fugim, fiecare haituit de propriile temeri. fugim de noi si de Dumnezeu.
am strans atatea rugaminti si in gand am vorbit cu tine pana mi-a ragusit vocea, strainule. nu vezi cat esti de frumos?
si cand te-ai pierdut in zare
n-am ramas decat eu, cu pensulele in mana, desenandu-mi un ranjet de clovn pe fata.
“antonio, treci inapoi imediat!”
“de ce?”
“de draci sa te ia!”
“treci inapoi ca te calc in picioare”
“vezi tu ce mama de bataie iti dau”
(din categoria “mame iubitoare, la plimbare cu progeniturile”)
…
nu ma tin de cuvant, scriu, scriu, scriu si imi asum pedeapsa.
deunazi m-am intalnit cu cineva care nu ma mai vazuse decat o data in viata. dupa laudele de rigoare, ma intreaba senin: cati ani ai? cu o pauza NECESARA am spus: “douazeci si.. doi..”
“nu iti dadeam mai mult de 16-17 ani.”
astazi am revazut chipuri cu care nu ma mai intalnisem o buna bucata de vreme. digeram, prin observatii, riduri, fire albe, oboseli, dar si prime fire de mustata, forme mai pline, mature.. un amalgam de schimbari pe care le sapase TIMPUL in oameni. am descoperit cum miturile mele de altadata devenisera oameni oarecare.. nu mai priveam pe nimeni cu veneratie. parintii incepusera sa spuna glume prea seci pentru copiii prea mari, incercand sa ii cuprinda in ochi si in brate pe cei care, deja, stau pe picior de plecare.
ieri, la absolvire, timpul a trecut pe langa fata mea, lasandu-mi brize usoare, cateva fotografii si inca un titlu pe care il duc cu mine.
si tot azi ma uitam la oameni si vedeam cum, in timp, nasurile crescusera parca, negii erau mai vizibili, soldurile mai late, fetele mai obosite, zambetele rare.. de parca uitasera, cu timpul, sa zambeasca sau sa rada. as fi vrut sa ma lupt cu toate fortele naturii, ca in povestile fantastice, sa infrunt furtuni, nisipuri, balauri, sa ma taie, sa ma blesteme, sa ma omoare, sa ma invie, ca sa pot sa ajung la fantana tineretii vesnice, sa iau la subsori sticle de apa rece, vie si sa dau tuturor.
am impresia ca trece timpul pe langa mine, constant, imperturbabil.. am ramas ancorata in povestea lui Peter Pan, cel care nu creste niciodata. sunt un om de 17 ani care casca ochii mari, ca sa cunoasca, sa planga si sa rada, sa impartaseasca, sa se plictiseasca de cifre, birouri si programe, sa ia copii in brate si sa ii invarteasca, sa faca torturi roz cu martipan si bonibon, sa vorbeasca cu babute despre vieti aproape apuse si sa cunoasca iar si iar..
daca astazi te intalnesti cu un om care ti se pare ca a imbatranit, spune-i ca e frumos, ca ii sta bine camasa, ca are o tunsoare care il/o avantajeaza, intreaba-l de lucruri pe care le stie cel mai bine, razi la glumele lui. fa-te mic, pentru ca mare oricum esti si ai sa tot fii.
cam asta e, zic eu, secretul lui Peter Pan. si daca n-o fi al lui, al meu tot e. dar ce secret, cand ti l-am spus deja?..
