Imi spunea cineva ca atunci cand se simtea pierdut canta la pian. Sau la chitara. Isi lasa degetele sa curga pe clape sau pe corzi si muzica ii umplea sufletul. Poate plangea sau poate nu. Poate uita, scrijelindu-si durerea in note.

Azi as fi vrut o icoana. O poza. O amuleta sau o tigara. Sa strang icoana in maini sau sa sorb tigara (nu, nu fumez!!). Sa sun pe cineva. Dar cine imi poate da inapoi ce nu mai e sau cine mi-ar putea da uitare?

Pacat ca Dumnezeu nu e fizic si pacat ca imi seamana credinta cu o baba stirba.

Citeam deunazi un gand care spunea ca Dumnezeu n-a creat oamenii din nevoie, pentru confirmari de putere sau “ce sa mai facem astazi?”. Dar de ce? De ce l-a creat Dumnezeu pe om?

Oh ce-as vrea sa uit tot, iar daca as da timpul inapoi as fi mandra si hotarata, pretentioasa. Mi se pune un nod in gat cand imi vin in minte imagini de demult. Nu traiesc in trecut ci intr-un prezent al decupajelor.