Blogul meu suna trist. A fost creat intr-o perioada trista si a ramas umbra peste el, ca peste mine.
As vrea sa scriu despre putere si despre fericire. Despre inceputuri, despre liniste sau incantare, despre vointa.
Poate ar trebui, inca o data, sa spun punct si de la capat. Sau macar punct.
Esti mai aproape de adevar atunci cand esti trist.
N-am mai scris pe blog de o vesnicie.
Cumva, cred ca suferinta ne face mai expresivi. Altfel, nu-i inteleg scopul.
Iar daca ne apropie de adevar, I’d rather be lied, macar asa, din cand in cand
Desi is agnostic, imi place mult poezia asta :
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/suferintei.php
Suntem programati sa ne mintim, pe noi insine. Pentru ca de multe ori doar iluzia ne mai paote salva.
Multumesc.
Nici poezii n-am mai citit cam tot de o vesnicie.
Si daca imi permiti sa ma mai iluzionez un pic, citeste si tu poezia asta
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/tamaie.php
Pentru liniste si timp strans usor in causul palmelor si tinut pana nu se prelinge printre degete ca apa.
Si tristetea ii o iluzie, doar ca ii o iluzie prin care trebuie sa treci ca sa ajungi la liniste, unde esti si mai aproape de adevar . Si poezia asta-i o combinaite atat de frumoasa de liniste si melancolie… nu fericire
Cand coboram in ocean, apa o sa inceteze sa ne mai scape printre degete
.
Si zicand asta mi-am adusaminte de o pictura ce-mi place mult :
http://www.celendo.ro/images/SabinBalasa/Freedom_in_the_Aquarium_Sabin_Balasa_Celendo.jpg
Tristetea nu e o iluzie. E realitate, altfel, am trai in Paradis, nu?
Oare trebuie sa treci prin tristete ca sa ajungi la liniste? Cat as vrea sa cred ca NU. Iar linistea… e bucurie, asa-i?
Iar oceanul ce e?…
Incerc sa nu ma mai pierd in definitii si sa traiesc viata asa cum e… fara sa o mai intreb ce face, de ce si cum. Oricum e nedreapta si cam urata. Dar e a noastra, ne-am trezit cu ea in sange si in fata ochilor, in si pe langa noi si o traim cum putem. Poate gresesc.
Si pentru ca libertatea ta e un gen de pamflet balasian
, iata si varianta mea de libertate
http://www.hedweb.com/animimag/horse-beach.jpg
Pana la urma toate sunt niste produse ale subiectivitatii. Scapi de iluzii doar prin non-atasament, asa atingi iluminarea, zice budismul. Cum poti sa ajungi la o stare de liniste atata timp cat esti obsedat de drogul fericirii ? Iar la obsesia asta poti renunta doar trecand prin suferinta. Iar linistea, e cam ceea ce simtit privind la un apus de soare rosu, sub o ploaie marunta sau ceea ce simtit intr-un oras necunoscut cand stai la gura unei statii de metrou si privesti cum oamneii urca si coboara treptele… dar si asta-i tot o liniste subiectiva.
Oceanul e despartirea de subiectivitate si reintregirea cu intregul. Asta-i varianta care suna frumos si totodata putin probabila; iluminare, mantuire etc. Varianta cealalta, si sigura, e moartea. Ca orice alta forma de viata ne stingem si atomii care ne-au alcatuit reintra in ciclul naturii, spre deosebire de noi ei sunt eterni.
Cam asta e si viziunea mea fata de viata, am inceput sa exist asa ca experimentez existenta, fara sa -mi fac “planuri de a exista”. Totusi, eu consider intrebarile ca o parte interesanta a existentei, poate doar pentru ca sunt mai curios din fire.
E superba poza. Da’ nu ma pot abtine sa nu observ ca e o libertate nostalgica, dar probabil ca limitele sunt cele care definesc natura uana. Libertatea totala nu ne apartie.
.
Am vorbit cam mult, poate se trage de la filmu pe care tocmai l-am vazut
http://www.imdb.com/title/tt0067185/
Cand ai timp… e frumos.
N-am apucat sa vad filmul, dar m-am documentat in privinta lui.
Si eu sunt curioasa… intr-un sens bun, desigur
Ce e oceanul in care coboram, cand vrem sa scapam de timp?
Poate e noutate (ne simtim mici atunci cand invatam ceva nou), poate e contemplare (linistea si intoarcerea spre sine cand ne intalnim cu Arta), poate e uitarea de noi, atunci cand intindem o mana spre ceilalti.
Iar intrebarile… sunt o provocare a existentei. Uneori, o povara.
After all, oamenii simpli sunt oamenii cei mai fericiti.
Pentru inspiratie vizuala si un manifest de tipul “iau cuvintele si le arunc in mare”, iata
Mozaicuri sau o alta definitie a oamenilor.
Cand o sa fiu intr-o dispozitie artistica o sa ma uit la documentar
. La mine asa merge, dupa cum bate vantu’ 
).
“Poate e noutate (ne simtim mici atunci cand invatam ceva nou)”. Hmm, cel mai bine se observa latura asta umana and incerci sa-ti amintesti cum priveai lumea cand erai copil. Imi place cand trec prin anumite zone pe care le cunosc foarte bine, si care nu-mi mai spun nimic in afara de monotonie, sa le privesc prin perspectiva eului meu din copilarie. Si pentru cateva secunde locurile alea prind viata. Totui tine de perceptie si de mintea noastra
.
Nu cred ca natrua umana ar putea exista fara mister, fara acea sursa constanta de necunoscut.