Imi spunea cineva ca atunci cand se simtea pierdut canta la pian. Sau la chitara. Isi lasa degetele sa curga pe clape sau pe corzi si muzica ii umplea sufletul. Poate plangea sau poate nu. Poate uita, scrijelindu-si durerea in note.

Azi as fi vrut o icoana. O poza. O amuleta sau o tigara. Sa strang icoana in maini sau sa sorb tigara (nu, nu fumez!!). Sa sun pe cineva. Dar cine imi poate da inapoi ce nu mai e sau cine mi-ar putea da uitare?

Pacat ca Dumnezeu nu e fizic si pacat ca imi seamana credinta cu o baba stirba.

Citeam deunazi un gand care spunea ca Dumnezeu n-a creat oamenii din nevoie, pentru confirmari de putere sau “ce sa mai facem astazi?”. Dar de ce? De ce l-a creat Dumnezeu pe om?

Oh ce-as vrea sa uit tot, iar daca as da timpul inapoi as fi mandra si hotarata, pretentioasa. Mi se pune un nod in gat cand imi vin in minte imagini de demult. Nu traiesc in trecut ci intr-un prezent al decupajelor.

septembrie

Beyond borders a fost un film care mi-a ramas intiparit in minte de mult timp pentru ca m-am vazut in rolul principal trebuie sa existe in lumea asta eroi si daca exista vroiam sa fiu si eu unul pana cand am ratacit si am asteptat de la altii ceea ce numai Dumnezeu imi putea da sau eu insami

si realizand toate astea am continuat sa ratacesc, lasandu-mi sufletul sa atarne ca limba unui caine insetat si tot n-am aflat ce rost am in viata

si tot singura m-am gasit ca da omul e singur, chiar si cand indreapta mana spre celalalt sau sufletul, singur si gol in fata lui Dumnezeu.

si ce bine ar fi sa trec si eu beyond borders ca la loterie n-am nimerit lozuri norocoase sau daca am nimerit le-am confundat cu unele nenorocoase si le-am ratacit dar mi-ar placea beyond borders unde sa uiti si de orice altceva decat dorinta de a-i ajuta pe cei care au cu adevarat nevoie de ajutor

poate ar fi trebuit sa urmez alt fel de vise sau poate ar trebui sa ajustez ceva ganduri. nu stiu ce drum sa urmez si nici nu vreau mai mult decat un singur raspuns.

Cititorul(ui)

Da, tie personal iti spun. Celui care te ascunzi.

Am plecat de acolo. Uneori intorc privirea

Ma doare

Dar am plecat.

Daca ranjesc? Uneori da. Nu putem sterge amintirile.

Si nici sentimentele.

Dar putem invata sa gandim, inainte de a vorbi.

Sa ne permitem fericirea.

Asta nu e un mesaj de tipul “better safe than sorry.”

Daca ar fi fost, nu l-as fi scris.

Citeste acum in mine.

interior.

am vazut un om trist pe strada

mergeam pe langa el.

as fi vrut sa ii scot ochii si sa ii smulg umbrele din ei

apoi sa ii pun la loc.

i-as fi zis ca numai copiii iubesc cu adevarat.

avea un zambet fortat, de parca gura incercase sa se impotriveasca obrajilor sau invers.

un clovn pictat cu un ranjet.

mergeam pe langa el si as fi vrut sa il scutur, sa-l lovesc si-apoi sa-l mangai

ochii lui spuneau povesti de morminte (un clovn, un copil, un strigoi)

e-atat de dureros sa te simti inutil

tristetile noastre sunt aceleasi si totusi diferite si fugim, fiecare haituit de propriile temeri. fugim de noi si de Dumnezeu.

am strans atatea rugaminti si in gand am vorbit cu tine pana mi-a ragusit vocea, strainule. nu vezi cat esti de frumos?

si cand te-ai pierdut in zare

n-am ramas decat eu, cu pensulele in mana, desenandu-mi un ranjet de clovn pe fata.

imperios.

intinsa pe patura aspra, cu geamul cascat spre aerul limpede, nocturn, las sa-mi curga in minte ultimele vesti.

iar face viata operatii de scadere.

nota de trecere a lui G, examenul medical al lui Y si tristetea.

mai sus de toate, TREBUIE sa existe El.

poezie noua

mergeam prin lumina. in gand erau tristeti, in corp, fiori, inclestari. 

paseam agale, uneori alergam, cadeam 

pastrasem dureri surde sau rani proaspete, cu sange galgaind

dar mergeam.

poate ai sa vii cu mine. si chiar daca nu, eu astept implinirea unei fagaduinte.

e zi sfanta si am sa ma intalnesc cu Dumnezeu in varf de iarba si in 

mangaiere de soare.

El intai si eu pe urma. El intru totul, eu cat mai putin.

El intai si tu pe urma. 

El intai si noi pe urma. El intru totul, noi, prin El.

astazi am trecut pe la liceu.. se fac in curand 3 ani de cand m-am despartit de perioada aia. dar nu nostalgia ma aducea acolo, ci tema de licenta.. sau o parte din ea.

am mai inteles putin din adevarurile despre frumusete. despre a pastra pe cineva langa tine, despre atractie si despre “prostia fetelor care cred ca tot succesul se afla in schimbarile fizice.”

in 5 minute, un barbat si doua femei mi-au aratat ca nici proportiile ideale, nici pletele lungi sau genele intoarse nu conteaza mai mult acel vino-ncoa pe care si-l asuma unele, ca parte fireasca a lor. marele capital. 

(nedand la o parte, totusi, importanta unei cochetarii feminine caracteristice)

astfel am inteles, desi intelesesem de mai multe ori in trecut, ca “te-am pierdut cand mi-am pierdut increderea in mine, si tot atunci m-am pierdut si pe mine”. adica “(eu) ne-am pierdut pe amandoi”. “eu” in numele tuturor.

as fi vrut sa spun asta tuturor protagonistelor din cazurile pe care le-am vazut, fie la televizor, fie in viata reala, ca frumusetea era mai mult interioara, poate nu in simetrii si curbe, ci in zambete sagalnice. sau ca ar fi trebuit sa fie. ca sotii lor, desi picau uimiti atunci cand le vedeau schimbate, se obisnuiau repede cu frumusetea lor, daca, in afara de ea, ELE nu ar fi stiut sa puna si altceva in joc.

Bogo a spus, franc, auzind o frantura din discutie: “Si fara o ureche e frumoasa, daca are sex-appeal”. “Iti dau exemplu femeile de la tara. La finalul zilei, cand iti zambesc in coltul gurii, uiti ca au dat cu sapa o zi intreaga.” 

nimeni nu primeste vreodata cheia reversibilitatii timpului. nici eu n-o am, iar intelepciunea vine tarziu.. tarziu.. cand lumea devine tacuta si drumul e mai singur.

tac, inghit nodul in gat si strig catre cine aude: “Esti frumoasa!”

merg mai departe

“Cand nimic nu-mi mai e de ajutor, merg si privesc la cioplitorii in piatra, ma uit cum izbesc de o suta de ori roca fara ca macar o fisura sa apara. Si apoi, a o suta una oara, piatra se despica brusc. Si stiu ca nu acea lovitura a spart-o, ci toate celelalte dinainte.”

nu-mi apartin cuvintele.

in seara asta, un copil statea in fata marii, ascultand soaptele sirenelor.

in fiecare zi cioplesc in piatra. ba de-a maestrul, ba de-a ucenicul. cand o mangai, ii prelungesc neslefuirea. uneori sunt doar un spectator. 

“tot mai sus, pana gust norii” este fiecare inclestare de muschi spre a strapunge aerul, fiecare lovitura care imi contureaza roca incredintata. 

ca Solomon de Sus, sau ca pescarul ce-a prins un peste auriu, cer forta sa-mi strapung piatra si rabdare pana la a o suta una lovitura. indemanare.

pentru ca nu vreau nimic mai putin decat cea mai frumoasa sculptura.

catre 3A, M si pentru fiecare oblon tras

banc: femeile sunt ca medaliile olimpice: trebuie sa lupti pentru ele, apoi iti atarna de gat o viata intreaga.

am fost in parc si m-au ametit florile, mirosurile, pasarile, copiii, soarele, bunica de pe banca. era o dulce armonie, un mic eden in nisip, in formite si galetusi, in jocul de raze si in muzica de leagan neuns. 

credeam ca ma napadeste bucuria si cand colo ieseau picaturi de apa din ochi. fusesem descoperita in fata ta. nu te gandi la jocuri erotice. fara mastile scumpe, vroiam sa spun. si prinsa de tine, ca in bancul prost de azi, ma faleam ca in povestile fantastice, cand obiectele capata valente omenesti (cine a mai auzit de medalii care sa se faleasca ele insele?)

si de ce sa mai pornim istorii, cand finalul lor arde in noi, in unii fumegand, in altii mocnind, in unii in explozii, in altii in cenusi nestinse? de ce sa ne permitem bucurii, cand tragem obloane mai apoi, peste ani, peste intalnirile noastre ascunse sau nu, peste filmele vazute impreuna, peste strangeri de mana si peste singurul romantism pe care ni l-am permis vreodata? (de altfel, inainte, radeam de el ironic si ne gandeam: “Ce-o mai fi si basmul asta?”)

si ce ne ramane? cu ce se stinge focul si cand dispare fumul? hainele mele se imprima usor, iar in izul asta, strazile pe care merg par goale si muncile inutile. si tot n-as face nimic cu dezbracatul, ca imi miroase pielea toata a noi.

atunci, nu visez decat la Sus. mi-a promis Dumnezeu ca “lacrima nu va mai fi”. promit sa ma pun in genunchi in nisip si sa construiesc castele. fara obloane.

shh

tac.

asa e mai bine.

arunc cuvintele in aer, sa vad fasii de foc si de zgura din ele

macar atat.

mi-a obosit limba si mi s-a miscorat pupila

tot mai mult (stii ca atunci cand suntem interesati de ceva, pupila noastra se mareste?.. sigur ca stiai..)

iau lumea in maini si o pun la picioare. sa vad, sa aud, sa invat

sa fiu mai mult decat acum. sa uit 

ca universul e o munca titanica, o forta in miscare.

(sa nu mai stiu ca doare)

nu vezi, tu, ca merge fara sentimente si emotii?!

rup, in seara asta, cateva ore de greva japoneza. 

si tatuez in palme munca. 

 

ce bine ca Cineva citeste in taceri! astept raspuns.