August

Cam trista in seara asta. De inteles, cel putin din punctul de vedere al muzicii care umple camera. Da, un “pian” din House.

Si-a inchis august ochii, impreunandu-si mainile ca pentru rugaciunea de mormant. A lasat ca matanii cateva zeci de imagini fericite, dintre care postez acum pe Facebook.

Stiam ca e clipa scurta si ca o sa ma trezesc singura. Dar ce august binecuvantat.

Imi alearga prin minte linistea marii, pescarusii diminetii cand am privit cu L apusul soarelui (cu burtica ei cu tot ), damburile de nisip si ierburi salbatice, rochia albastra.

Seri de cantece in tabara, de tobe si de pian, mandolina de langa lac.

Atingeri in joaca si mangaieri, copiii din casa de 2 pe 2 care muscau cu pofta din paine. Fetzele copiilor pictate a fluturi, tigri si lei.

House, in ultimele saptamani, ca un drug addict. It should last forever!

Septembrie e aici.

romania, te iubesc!

“antonio, treci inapoi imediat!”

“de ce?”

“de draci sa te ia!”

“treci inapoi ca te calc in picioare”

“vezi tu ce mama de bataie iti dau”

(din categoria “mame iubitoare, la plimbare cu progeniturile”)

…

cu fiecare clipa se face mai tarziu

nu ma tin de cuvant, scriu, scriu, scriu si imi asum pedeapsa.

deunazi m-am intalnit cu cineva care nu ma mai vazuse decat o data in viata. dupa laudele de rigoare, ma intreaba senin: cati ani ai? cu o pauza NECESARA am spus: “douazeci si.. doi..”

“nu iti dadeam mai mult de 16-17 ani.”

astazi am revazut chipuri cu care nu ma mai intalnisem o buna bucata de vreme. digeram, prin observatii, riduri, fire albe, oboseli, dar si prime fire de mustata, forme mai pline, mature.. un amalgam de schimbari pe care le sapase TIMPUL in oameni. am descoperit cum miturile mele de altadata devenisera oameni oarecare.. nu mai priveam pe nimeni cu veneratie. parintii incepusera sa spuna glume prea seci pentru copiii prea mari, incercand sa ii cuprinda in ochi si in brate pe cei care, deja, stau pe picior de plecare.

ieri, la absolvire, timpul a trecut pe langa fata mea, lasandu-mi brize usoare, cateva fotografii si inca un titlu pe care il duc cu mine.

si tot azi ma uitam la oameni si vedeam cum, in timp, nasurile crescusera parca, negii erau mai vizibili, soldurile mai late, fetele mai obosite, zambetele rare.. de parca uitasera, cu timpul, sa zambeasca sau sa rada. as fi vrut sa ma lupt cu toate fortele naturii, ca in povestile fantastice, sa infrunt furtuni, nisipuri, balauri, sa ma taie, sa ma blesteme, sa ma omoare, sa ma invie, ca sa pot sa ajung la fantana tineretii vesnice, sa iau la subsori sticle de apa rece, vie si sa dau tuturor.

am impresia ca trece timpul pe langa mine, constant, imperturbabil.. am ramas ancorata in povestea lui Peter Pan, cel care nu creste niciodata. sunt un om de 17 ani care casca ochii mari, ca sa cunoasca, sa planga si sa rada, sa impartaseasca, sa se plictiseasca de cifre, birouri si programe, sa ia copii in brate si sa ii invarteasca, sa faca torturi roz cu martipan si bonibon, sa vorbeasca cu babute despre vieti aproape apuse si sa cunoasca iar si iar..

daca astazi te intalnesti cu un om care ti se pare ca a imbatranit, spune-i ca e frumos, ca ii sta bine camasa, ca are o tunsoare care il/o avantajeaza, intreaba-l de lucruri pe care le stie cel mai bine, razi la glumele lui. fa-te mic, pentru ca mare oricum esti si ai sa tot fii.

cam asta e, zic eu, secretul lui Peter Pan. si daca n-o fi al lui, al meu tot e. dar ce secret, cand ti l-am spus deja?..

final

din motive personale,  inchei activitatea pe acest blog. 

in caz ca voi mai scrie, voi comunica unora din voi numele blogului unde voi putea fi gasita.

zgomotele casei

avem mobila care ne reprezinta. obiectele decorative spun ceva despre noi: amintiri, cadouri, mosteniri de la strabunica, inovatii casnice. camin.

am descoperit de curand ca fiecare casa are si zgomotele ei. a mea, de exemplu, gazduieste o imprimanta “posedata”, care pare a exploda, dupa sunet, la diverse momente ale zilei. nu am descoperit nici pana acum, de cativa ani, de unde ii vine furia, asa ca am cazut de acord, cu sora mea, ca ii vom accepta amandoua existenta, coabitand in perfecta armonie. fiecare se obsnuieste cu metehnele celuilalt. strainii inca tresar la zgomot si ne intreaba cine/ce a fost. (hi hi)

apoi mai e pasitul motanului. se spune ca nu auzi miscarea pisicilor, dar obisnuinta m-a invatat sa constientizez ca, in momentul in care usa se deschide putin, iar parchetul geme usor a greutate, matza cu ochi sticlosi a venit sa mai schimbe mediul.. o camera cu cealalta.

tu ce zgomot al casei ai? deunazi,  in casa unei prietene, m-am mirat de boncaniturile repetate si putin surde in miezul noptii.. era un calorifer care picura. mai apoi, centrala isi anunta prezenta, ca un muncitor-pasager care, cand lucreaza, vrea sa iti arate ce buna treaba face, exagerand putin zgomotul (“facem treaba, doamnisoara!”).

casa mea, cu obiecte in pozitii fixe, cu sugestii de schimbare si cu aer specific. si casa cu zgomote aproape imperceptibile, pe care, cand le percep, ma simt ca un hercule poirot care a inteles un mecanism ascuns, secret, la locul crimei.

tu.. ce auzi?

episodul intai. intepator.

experienta de la Baia Mare e o nuvela bine scrisa, un roman scurt care ma tine in fotoliu pana il epuizez. un dar neasteptat de Sus, pe a carui carte de vizita scria “Ca sa te mai luminezi”.

28 de ore. dus, examen, intors. 

am atatea in cap, incat postul asta o sa racneasca a protest si o sa ceara episoade.

SCENA 1: apicultorii maramureseni, cu ale lor “die la cinci” sau “mi-or explicat, iti zac”. cu povesti despre albine lucratoare, matca si trantori. despre licarirea din ochi. despre oameni nebuni, asa cum si-au spus singuri co-cusetarii mei. 

SCENA 2: Baia Mare. mica. iz de primavara. curat. parcari. la parter, magazine cu vitrine cam comuniste. nimic suparator, nu ducem lipsa de mall-uri si chiar de mall-uri in constructie (ha ha!).

SCENA 3: OAMENI. oameni scris cu litere mari, din considerente pur admirative. in 28 de ore, am simtit ce spunea Anca intr-o postare mai veche, despre orasul ei versus capitala. nu-i intelegeam limba atunci. aveam mandria unui Bucuresti al tuturor posibilitatilor, al forfotelii si nebuniei acceptate ca parte integranta a zilei. credeam ca imi plac.

in tren, la intoarcere, maramuresenilor mei le-au luat locul doua femei grosolane, vesnic nemultumite, negre in cerul gurii si rosii pe unghii (Bucurestiul nu se stie feminin decat cu unghii vopsite, da?). pupau cruci enorme si matanii, dar asta nu le-a impiedicat pe madamele noastre de 40-50 de ani sa se rasteasca la batranelul cu care imparteam cuseta ca “ce-i domne asta, sa doarma femei cu barbati? asa tara nu s-a mai vazut! cata lipsa de civilizatie!” “da usa se inchide? da scara tine? da ce-i patura asta plina de praf si jeg? da steward-ul unde e? da cum dorm acum fara sa ma fi schimbat in pijama? da ce-i cuierul ala asa mic? da ce te asteptai, draga, in tara asta! bine ca ne intoarcem!”

Doamnelor, in caz ca, accidental, cititi blogul acestei umile studente, cam prea cuminte ca sa faca bani in viata, imi scuzati ironia cam indrazneata.. imi parea rau ca ma intorc in BUCURESTI..

azi am vrut liniste si nu am gasit-o pe nicaieri. doar o biblioteca de copii mai pastra ceva sunet de taceri necesare. in rest, ne sufocam in continuare si numim fericire vietile noastre schizoide si cam oarbe.

iipoc

Copii spun lucruri traznite. Fac. Gandesc.

Scena 1 – vineri seara: Alice sta in fata mea, ii da lui Rafa(el) o ciocolata, pe care mama lui i-o desface tacticos, ca sa nu faca zgomot . Rafa o ia bucuros, o mananca in bratele lui Alice. Gata linistea. Ceasul lui Alice devine obiect magic si reflecta lumini pe perete. Rafa nu stie, dar vede. “Ia uite! Da’ ce e?” Incearca sa prinda lumina. Alice isi misca mana, “obiectul” neidentificat se ridica. “Da’ de ce fuge de mine? (ochi mariti, gura larg deschisa) Da’ ce e?” “Nu stiu.” (mintim, chicotim)

Rafa se uita pe pereti. Inca una (de data asta, un telefon mobil.. shiny). “Ia uite si acolo! Aia e maaaare!” “Shh… Mai incet!” Ma uit si eu la “aia/ala” mare. Arata ca un paianjen urias de lumina. Hai sa spunem fluture, e mai potrivit contextului. 

Rafa se duce in brate la mama lui. O ia in brate, o pupa pe gat, se stramba la ea, o pupa iar. Vorbesc ca doi oameni mari, vreo jumatate de ora, fata in fata. Rafa are in jur de 3 ani si parul facut tepi.

Scena 2 - sambata dimineata: Iris si Andra vin langa mine, sa ne jucam pe iPhone. Noroc cu gadgeturile! Trecem prin aproape toate jocurile. Iris a invatat sa joace 4 Balls si o invinge pe Andra. Andra joaca Tris, varianta lui Tetris si se lauda ca “Pe asta il joc eu de multe ori”. Iris se plictiseste repede. “Andraaa, hai sa jucam altul”. La Cubic Man ma prind si pe mine. Iris trece de nivelul 1, la nivelul 2 ne poticnim toate.. dupa mai multe incercari nereusite, abandonam. Halal adult sunt! Iris isi aduce “Jurnalul de printesa” si vrea sa desenam. Apoi pleaca la mama. Iris si Andra au intre 5 si 8 ani.

Femeile sunt niste mincinoase

 

Femeile sunt niste mincinoase, repet. Orice, pentru perfectiune! Ca sa arate!

Ne dam cu ruj ca sa ne para buzele mai pline. Fardul ne evidentiaza ochii, ne corecteaza geometriile nepotrivite si deseneaza iluzii. Cu fond de ten scapam de pete: se poarta pielea de portelan, fara imperfectiuni. Barbatii nu se indragostesc de cusururi, asa e?

Ne punem tocuri inalte ca sa ne para mai subtiri si mai ferme gambele si pentru ca, din spate, linia posteriorului e mai obraznica, ridicata de 12 cm per pantof.

De la push-up pana la cambrari si formule de reintinerire imediata, vrem PROSPETIME, PUTERE DE SEDUCTIE si FRUMUSETE GARANTATA.

Suferim de singuratate cronica.

Avem nevoie de barbati care sa ne garanteze o viata plina de iubire si copii frumosi. Mintim ca sa primim, in speranta ca ceea ce ni se va da vine dintr-o sursa nesecata de fericire. Nu suntem cu nimic mai mult decat stramoasele noastre pline de inele si vopseluri, doar ca ele luptau cu cutitul, noi, cu silueta.

Ce vor barbatii? Poate nici ei nu stiu. Odata am auzit o remarca: “e parasuta, deci nu e draguta” (a se citi.. citat!). O parasuta se fardeaza (vizibil), o draguta se poarta la brat mai mult de o saptamana.

CITIM SI NU INTELEGEM. Dar cred ca ne e scris in vene. A se deschide o carte numita Biblia si a se lectura intr-una din primele pagini “Dorintele tale se vor tine dupa barbatul tau, iar el va stapani peste tine” (Geneza 3.16).

Nefericita, Eva!

leapsa

Am primit un joc de leapsa de la Radu si il onorez.  

1. Care este cea mai bună carte citită de tine? “Quo vadis” - Henryk Sienkiewicz.

2. Ai făcut cadou cărţi?    Da.

3. Care este viitorul literaturii?    Literatura va fi un hobby al unui numar tot mai mic de oameni.

4. În ce limbi ai citit cărţi?    Română, engleză, franceză.

5. Ce cărţi „celebre” nu ţi-au plăcut?    ”Enigma Otiliei” – recunosc, nu am citit-o in intregime.

6. Ce ţară a produs cea mai bună literatură?    Rusia.

7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?    Da, uneori.

8. Cam câte cărţi ai citit până acum?    Mai putine decat ar trebui.

9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?    Nu dau nume .. dar sunt cateva in aria.. RP (Relatii publice)

10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?    O modalitate buna de a cunoaste. O varianta inteligenta de a petrece timpul. Un manifest contra “marfii” de la tv.

11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?    Un album de arta.

12. Care este cel mai tare final la o carte citită?    Sunt, din pacate, multe carti carora nu am apucat sa le citesc finalul (le-am abandonat, si nu neaparat pt ca erau neinteresante). Nu stiu care e cel mai tare final, dar unul care m-a surprins a fost la ultima carte citita, “1000 de cocori” (autor japonez).

13. Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?    Influenta? Ellen White.

14. Cât de repede citeşti o carte?    Depinde de vointa .

15. Poate literatura să schimbe lumea?    Cum spunea Radu, astazi nu mai poate. Da, poate influenta, pe ici pe colo. Poate naste atitudini. Dar nu cred ca poate schimba lumea.

Craciun de februarie

Ma simteam singura in dialog. Cumva.. lasata cu ochii in soare.  (Care soare cand afara picteaza cerul blocurile in culori proprii? Si le tot picteaza: cer, bloc, cer, bloc. Bloc sau cer ca diferentele s-au cam estompat.)

Doamne, iti multumesc pentru prieteni. N-am sa te cert pentru dezamagiri, ci am sa te laud pentru ca mi-i tii ascunsi, ca pe niste cadouri de Craciun pregatite cu mult inainte, pitite prin colturi de copiii cotrobaitori. Asa imi/ne ascunzi uneori prietenii si ii descoperi cand si cand.

Oare ii ascunzi tu sau ii tin eu intr-o cutie, uit de ei si apoi plang ca nu am?

Da, Doamne, omului mintea de pe urma. Atunci, nu plange pentru ce are deja, accepta ce nu poate avea si isi indreapta mai des ochii spre Tine. Ajuta-ne sa vedem prietenii cand sunt in fata noastra, sa imbratisam parintii si fratii si sa nu mai alergam dupa himere. Stiu, e impotriva naturii noastre. Stiu, vrem mereu mai mult si ne plangem ca suntem saraci cand muntii de aur stau la picioarele noastre.

Dar Tu te-ai pregatit cu cadourile de Craciun si pentru copiii care nu prea merita. Multumim.