oscar si heath ledger

 

Recunosc, nu am vazut decat parti din film. mai mult, nu am vazut nici celelalte filme care au avut nominalizari in aceasta categorie (cel mai bun actor in rol secundar). Dar cum ar fi fost sa nu ii dea lui Heath Ledger premiul Oscar?

Oricat de bine ar fi jucat ceilalti, cum ar fi vuit ziarele, a doua zi, cu titlul “Heath Ledger, NEonorat post-mortem”? Asa ceva.. nu se face, nu? 

Nu stim de ce a murit. Explicatia clara nu a fost data, prezumtiile oprindu-se, oficial, la supradoza de medicamente, accidentala. Atat de tacuta a fost presa in jurul motivelor adevarate si a cautarii adevaratilor actori, incat nimeni, nicaieri, nu indrazneste sa afirme ca Heath Ledger s-a sinucis. Nu vrem sa credem ca un artist plin de viata, asa cum il vazusem in “10 Things I Hate About You” si “A Knight’s Tale”, care canta pe un stadion si dansa intre un turnir si celalalt, ar fi putut ajunge la o depresia atat de puternica incat sa se hotarasca pentru un asemenea gest. Nu vrem sa credem, si, ca sa o demonstram, il premiem cu un Oscar, pentru ultima prestatie. 

Ne plasam eroii in sfera filmului. Ei nu se mai gasesc in carne si oase, printre muritorii de rand, ci sunt plasmuiri de regizori, in cadre ideale si cu replici inteligente. Nu spun ca Heath nu merita Oscarul. Din partile filmului, pe care le-am vazut, joaca, intr-adevar, genial. Dar cum ar fi fost sa nu ii uram un “Heath, esti printre stelele Hollywood-ului, acum ne privesti din inaltul cerului, acolo unde ai ajuns”, daruindu-i, ca tribut, statueta de aur? 

Ceilalti mai pot astepta. Filmele bune au sa mai vina. Si daca nu mai asteapta, ii premiem post-mortem.

Doubt.

astazi am urmarit 2 filme apreciate pozitiv pe IMDB, pe care mi le recomandasera si alte persoane. doua filme diferite.

primul a fost “DOUBT”, unde Merryl Streep si Philip Seymour Hoffman se joaca de-a soarecele si pisica, fapt ce le-a adus deja nominalizari la oscar. care este povestea? la un an de la asasinarea presedintelui Kennedy, intr-o scoala catolica din cartierul Bronx al New York-ului, este acceptat un baiat negru. atentia exagerata pe care unul din profesori, preotul Flynn, o acorda acestuia, o determina pe directoarea scolii, calugarita Aloysius Beauvier, sa il suspecteze de molestare sexuala.

preotul neaga vehement acuzatiile aduse, incredintat ca directoarea nu va putea dovedi niciodata faptele imputate. in razboiul dintre cei doi este prinsa si calugarita james, care se afla undeva intre inocenta-naivitate si inteligenta intuitiva. de altfel, ea este cea care o alerteaza, initial, pe sora Aloysius.

forta transmisa de film rezida in dialogurile dintre cele doua personaje principale. Flynn nu recunoaste in niciun moment actul, in timp ce directoarea ii reteaza orice incercare de a se ascunde. in fata ei, preotul este ca inaintea unui inchizitor nemilos, care ii priveste in suflet, fara sa scape niciun detaliu. pe flynn il tradeaza gesturile, privirea, carora sora Aloysius le desluseste intelesurile. directoarea CUNOASTE OAMENII, asa cum singura afirma.

pe fundalul acestui lupte apare conflictul intre traditie si spirit modern in interiorul bisericii. e sora Aloysius rigida? este compromisul, adulat de Flynn, o solutie, un pas inainte?

finalul este, asa cum se cade la un film nominalizat la premiile Academiei, neasteptat. in ciuda castigarii razboiului, norii indoleilii sunt in inima calugaritei. a fost sau n-a fost?

trebuie, insa, sa invatam din film. scenele trebuie disecate. momentele din biroul directoarei, cand lumina se stinge, incercand parca sa ascunda minciuna parintelui, si cand se aprinde, cazand peste ea si relevand, din gesturi, cheile codurilor unui impostor, sunt magistrale. finalul vorbeste despre slabiciunea umana, dar pune in evidenta, dincolo de acestea, corectitudinea. sora Aloysius alege sa mearga inainte, in ciuda indoielii.

ratiune? simtire? ratiune si simtire, dar orientate in directia potrivita!