o cruce si un port-jartier rupt

era 9 seara si iesisei la produs. de dupa conturul negru al ochilor se vedea o privire tampa pe care ti-ai fi dorit-o languroasa. nu mergea; citisem, in putina interactiune vizuala, un creier golit sau adormit de prafuri magice. era si el langa tine, sa ii zicem P., caci meseria lui cu litera asta incepe. altii i-au dedicat si o melodie cu initiale, ducandu-i ocupatia la un rang de imoralitate normala.

da’ ce e imoral, mi-ai spune, aruncandu-mi fumul in fata.

parul nu ti l-ai mai spalat de 2 zile si incepe sa se umple de grasime, da nu-i nimic, e negru ca pana corbului si-apoi ce conteaza, doar clientii nu te vor pentru par.

“aia tocmai isi facea meseria”, isi zic niste oarecare, plecand spre treburile lor.

era gol in seara aia, unii nu rezistasera postului si se indestulau la McDonalds. acolo negociai placerea. la biserici, oamenii asteptau sa ia lumina. altii cautau alt fel de lumini, in locuri cat mai intunecoase. P. era un vames la hotarul dintre bine si rau, tu erai, din nou, un obiect cu par aproape slinos si ochi fardati, care ochi oricum nu contau mai mult pentru ei decat stii tu ce.

era Noaptea invierii si faceai un ban. “Uite curva”, s-a auzit in treacat. 

in maini ca alea, care o sa te caute pe corp in noaptea asta, un Om a lasat niste soldati sa ii infiga cuie. n-a luat nici morfina si nici bani si nici macar nu i-a injurat pe tartori. te-a iubit un Dumnezeu mai mult decat te iubesti tu pe tine.

explic

a venit primavara si au inceput sa zboare gandurile mai repede decat le pot prinde. nici nu mai pot scrie. emotiile, imaginile, sunetele devin rapide ca bataile de aripi ale pasarilor, ca zborul agitat al mustelor care vor sa recupereze mahmureala de iarna.

concert

ieri. muzica sferelor inalte nu e sunet de resorturi interioare

nu e neliniste tinereasca si intrebari nebune.

as vrea sa cred ca e o bucata dulce de jazz minor. traire de scena.

suflu si straduinta. bucurie.

e bataie de aripa si castanieta. nu e non-culoare, ci mii de nuante

degradee-uri

reflexii.

muzica sferelor inalte e un vis ne-visat. dorit. am strans din ochi si 

ne-am dorit sa o auzim. “inca nu”.

pana atunci, plamadim, din franturi de muzici, linisti si concerte cathartice

ceea ce doar ingerii asculta azi.

Doamne, rezerva-ne un loc in lojele Tale.

turner, japonia, primavara. Dumnezeu.

 

am evadat. vroiam imagine, taceri, lumini, aer. am zis taceri? reformulez. muzici potrivite.

era tarziu pentru fotografii. soarele aproape cazuse in culcusul pamantului, umbrele se cascau tot mai mult, dar picioarele cereau pasi, iar creierul, natura. 

cerul era o expozitie de pictura. am vazut apusurile lui Turner, in splendori de galben, portocaliu, carmin, am vazut nori roz, roz adevarat, rece de alb si cald de rosu. iar departe de soare, tot mai departe, fasii de azuriu, de bleu si albastru curat.

mai tarziu, am vazut un apus japonez, asa cum mi-l imaginez dintotdeauna, cu soarele rosu ca in reprezentarile cele mai simple.

ce frumos esti! dincolo de picturile mele inchipuite, e munca Celui mai bun Artist. prolific, inovator, genial. iar cea mai buna amintire de ieri.. poarta catre “va urma”.

multumesc! ma simt frumoasa.

La … cat mai putini Ani!

 

 ”astazi se implinesc 3 ani de cand a murit.” Scrisesem asta pe 28 februarie, dar am abandonat postul.

mi-as fi dorit sa fie aici. de cand m-am operat si astept sa vad rezultatele, ma gandesc ca imi spusese de cateva ori ca ma va sustine. asa o facea mereu. ce bine ca lasa Domnul ingeri pe pamant… chiar daca ii ia de langa noi!

a fost singurul barbat care nu m-a dezamagit niciodata. chiar si atunci cand nu il aprobam, vedeam in el aceeasi hotarare, aceeasi forta si aceeasi inteligenta cu care m-a inconjurat de cand eram un bot(z) de om. avea maini mari si aspre de munca, dar ma simteam in siguranta cand mi le lua pe ale mele intr-ale lui. cand eram copii, ne lua pe mine si pe sora mea si jucam “clestele”.. ne duceam amandoua in patul lui si ne strangea cu picioarele: doua mogaldete caznindu-se sa scape din stransoare. mai tarziu, cand au trecut anii, isi cerea iertare ca nu mai are atata forta sa ne ridice in brate.

a fost un om chinuit, dintr-o familie saraca, dar cinstita si muncitoare. un om consacrat familiei si meseriei. din copil plecat de acasa cu cateva mere in buzunar, spre a-si face un rost in viata, in colonel. loial si drept. si, mai ales, omul care ma citea, desi afisam un zambet larg cand imi deschidea usa de la intrare. “tu ai ceva.”

am invatat multe la el. da, poate e omul de la care am invatat cele mai multe. am invatat sa deosebesc specii de copaci din frunzele pe care le gaseam, sa descopar urme de mistret in padure si sa fac poame din mere si prune. am vazut cum asambla cazanul de tuica si am inteles procesul. era bucuros cand muncea si cand dadea. “pentru copii le fac”. am invatat sa iubesc simplu, natura si oamenii. acum ma incearca o tristete si nici n-am voie sa plang zilele astea.

pentru fiecare cititor al acestui post (sper sa nu fie prea lung, am mai inteles cate ceva din psihologia cititorului de blog!), daca aveti bunici, iubiti-i ASTAZI! stati cu ei, ascultati-i, urmati-le sfaturile. ei sunt, de multe ori, ingerii pe care ni-i lasa Dumnezeu pe pamant. ei si copiii. 

Doamne, la cat mai putini ani pana o sa ne revedem. Tu, eu si bunicul!

book some rest / bucuresti

aveam nevoie sa ies. m-am intalnit cu cativa cunoscuti care m-au intrebat ce fac. ma plimbam singura. (le) era cel putin straniu.

am vazut o scena uriasa de teatru, previzibila (o cunosteam bine), un centru de oras plin de personaje, boeme sau nu. l-am vazut pe inspectorul Colombo, doar ca era mai slab si putin mai tanar. o tanara a trecut pe langa mine si zambea, probabil isi adusese aminte de o intamplare fericita. avea un zambet semi-constientizat, ca tot vine Valentine’s Day si iubirea e in aer.

am vazut un cuplu corect din punct de vedere cromatic, un palton verde si o umbrela Burberry, rosu cu negru.

de pe strada, fiecare magazin parea o toneta. cutii de chibrituri cu reclame luminoase. Corleone, la cateva sute de metri de doi smecheri ai strazii, care cauta portiere lasate neglijent, se plimba nestingherit.

Bucurestiul nostru cel plin de contraste. ascultam muzica instrumentala, fara sa aud zarva masinilor de pe magheru. ma umpluse de viata aerul rece.

prison break in reprize scurte si eficiente. aruncati telecomanda si tastatura. pentru un cocktail cu efecte de ceai de tei, propun acorduri de pian si plimbari nocturne (a se citi la orele serii), fara opriri de shopping. daca ne intalnim pe strada, sa-mi zambiti in coltul gurii.

despre adoptii, parcuri si salbatici

invat, de cateva zile, despre gingasie. de cand cu pisica semi-adoptata, am inceput sa cred din nou ca fiintele astea pot avea si alta atitudine decat “ma mangai si ma iubesti pentru ca merit” (tanu, motanul meu, este uneori expresia clara a atitudinii asteia.. de fata cu strainii e painea lui Dumnezeu!)

aseara am lasat-o cu mine in camera si de dimineata m-am trezit cu ea dormindu-mi in palme. nu s-a gudurat sa o mangai, ci a stat nemiscata, vrand parca sa imi lase cat mai mult senzatia de caldura placuta in maini.

fragmentat, mi-au venit in minte povesti diverse despre oameni care au otravit caini, pisici, pasari. am zis otravit? adaug lovit, ars, inecat, jupuit si un etc sau “ma opresc aici cu imaginile, nu sunt o fana a filmelor horror”. ba ca latrau (cainii!), ba ca le intrau in curte, ba ca sa se distreze. e fun sa nimeresti cu prastia un porumbel si sa il lasi in agonie! aproape ca in human age, era intai!..

ce bine ca nu sunt Dumnezeu. ce bine ca wonderwoman, hulk, fantastic four sau spider man sunt doar fantezii. as uita sa fiu nobila, in locul lor, cu paleoliticii-salbatici-neghiobi care dau in cei mai slabi numai ca sa isi ascunda propriile defecte. bubele propriilor personalitati.

nu-ti spun sa adopti o pisica, dar, cand te mai plimbi prin parc, uita-te la o vrabie. priveste-o.  poate ai uitat de cat de frumos esti cand esti bland.

miza, inconstient, mare, jucatorul

“O sa ajung in iad. Si ce?” Asa mi-a spus, deunazi, un prieten.

nu e singurul de la care am auzit acest lucru. ne permitem sa folosim cuvinte tari, sa jucam Cerul la zaruri, ca si cum ar fi un lucru oarecare, de o valoare medie, o bancnota de 1 milion pe care fie o avem, fie nu. daca da, iesim la un suc cu prietenii, daca nu, ne ducem frumusel acasa.

mi-e ciuda pe libertatea valorificata gresit si pe fiecare-face-ce-vrea-spune-ce-vrea-gandeste-ce-vrea-ul zilelor noastre. mi-e ciuda pe tot postmodernismul care estompeaza granite, pe toata invatatura care ne spune ca nu exista bine si rau,  ca totul se discuta la nivel de nuante si perspective.

mi-e ciuda ca suntem atat de complicati si ca am uitat de valorile simple. mi-e ciuda ca ne pierdem in lucruri de nimic, ca ne dezvirginam sufletele, cautand fericirea infrigurati, fara sa realizam cat de aproape este. mi-e ciuda ca am uitat, in drumul nostru, ca avem o destinatie. raiul sau iadul.

mi-e ciuda cand ma gandesc ca, in alt colt al aceluiasi pamant, sunt oameni care nu si-ar permite sa joace Cerul la zaruri. pe taramurile vitrege, nelucrate de minti stralucite, unde poezia este doar a ochiului strain, ei primesc speranta cu inimi hulpave, bulimice. cum te-ai mai putea juca cu lucrurile sfinte, cand iadul e in jurul tau, mancandu-ti incet carnea si gandurile?

e prea mare universul ca sa iti fie egal iadul. e prea multa bucurie in lucrurile simple ca sa nu crezi ca se poate mai mult si mai bine. trezeste-te.

ninge

vroiam sa iti spun astazi despre postmodernism. despre un dandy. dar las tema deschisa pentru ca a inceput sa ninga.

ninge cu fulgi tricotati cu migala, de parca si-au pus ingerii in cap sa smotoceasca toti norii.. o joaca a copiilor cu perlele bunicii.

ninge rapid si mult, ninge alb ca o rochie de mireasa.

ninge cald cu fulgi reci, ca o binecuvantare, ninge acoperind gunoaie si gropi, o iluzie alba peste un oras cam gri, cam prea evident de post-comunist. ninge a reminder ca, dincolo de examene, de postmodernism (!!), de crescutul copiilor si de shoppingul ca sport se afla Ceva mai frumos decat frumosul nostru.

ninge de sus, de unde vin binecuvantarile, unde ar trebui sa iti indrepti privirile mai des.

pentru ca

pentru ca am scris si pentru ca nu am scris cand trebuia.. pentru ca vreau, cand citesti in mine, sa simti, sa vrei, sa gandesti, sa schimbi.

pentru ca vreau ca existenta noastra sa aiba un sens si, prin ea, sa ne creasca aripi in suflet. mai incolo, ele ne vor strapunge umerii cocosati de indiferenta, de rautate si de purtatul-mastii-zilnice,  ne vor rupe pielea-carapace si ne vor duce departe.

vreau sa invat sa zbor.

vii cu mine?