Nu stiu de ce am vrut azi sa scriu. Ba da, tocmai am zis in titlu. Incepusem sa imi aud mintea. Vinerea seara nu ma uit la tv.

Am incercat, o perioada, sa imi duc la tacere gandurile. Sa fiu precisa, simpla si rationala – sa fac, fara sa despic firul in patru. Iar cand aveam timp liber, ma drogam putin cate putin cu ceva care sa imi creeze o stare de blur a mintii. Cu o emisiune mondena. Cu zgomot.

N-am sa ma schimb din ce am devenit. Pur si simplu  incerc sa ma exprim – sa ma autodefinesc, sa invat, sa experimentez.

In seara asta, am ridicat degetul de pe butonul de fast forward si am lasat gesturile sa fie lente. Am adormit cu capul pe spatarul canapelei, ghemuita, si cand m-am trezit inca respiram adanc. Uitasem, de cateva luni, ca exist ca entitate plina de senzatii. M-am dat cu crema pe corp si mi-am vazut pielea - ce descoperire, dupa ultimele sute de ore in fata computerului, la birou!

Poate ar trebui sa fie mai multe vineri seara pe saptamana.

Mi-era dor. Mi-era dor sa scriu, fara sa ma gandesc ca cineva citeste.

Hai, putina libertate.

Incerc, usor, inca o data, sa ma avant tot mai sus.

Maybe it’s time for miracles.

As vrea sa scriu despre putere si despre fericire. Despre inceputuri, despre liniste sau incantare, despre vointa.

Poate ar trebui, inca o data, sa spun punct si de la capat. Sau macar punct.

Azi as fi vrut o icoana. O amuleta. S-o strang in maini. Sa sun pe cineva. Dar cine imi poate da inapoi ce nu mai e sau cine mi-ar putea da uitare?

Pacat ca Dumnezeu nu e fizic si pacat ca imi seamana credinta cu o baba stirba.

Citeam deunazi un gand care spunea ca Dumnezeu n-a creat oamenii din nevoie, pentru confirmari de putere sau “ce sa mai facem astazi?”. Dar de ce? De ce l-a creat Dumnezeu pe om?

Oh ce-as vrea sa uit tot, iar daca as da timpul inapoi as fi mandra si hotarata, pretentioasa. Mi se pune un nod in gat cand imi vin in minte imagini de demult. Nu traiesc in trecut ci intr-un prezent al decupajelor.

si realizand toate astea am continuat sa ratacesc, lasandu-mi sufletul sa atarne ca limba unui caine insetat si tot n-am aflat ce rost am in viata

si tot singura m-am gasit ca da omul e singur, chiar si cand indreapta mana spre celalalt sau sufletul, singur si gol in fata lui Dumnezeu.

si ce bine ar fi sa trec si eu beyond borders ca la loterie n-am nimerit lozuri norocoase sau daca am nimerit le-am confundat cu unele nenorocoase si le-am ratacit dar mi-ar placea beyond borders unde sa uiti si de orice altceva decat dorinta de a-i ajuta pe cei care au cu adevarat nevoie de ajutor

poate ar fi trebuit sa urmez alt fel de vise sau poate ar trebui sa ajustez ceva ganduri. nu stiu ce drum sa urmez si nici nu vreau mai mult decat un singur raspuns.

Si-a inchis august ochii, impreunandu-si mainile ca pentru rugaciunea de mormant. A lasat ca matanii cateva zeci de imagini fericite, dintre care postez acum pe Facebook.

Stiam ca e clipa scurta si ca o sa ma trezesc singura. Dar ce august binecuvantat.

Imi alearga prin minte linistea marii, pescarusii diminetii cand am privit cu L apusul soarelui (cu burtica ei cu tot ), damburile de nisip si ierburi salbatice, rochia albastra.

Seri de cantece in tabara, de tobe si de pian, mandolina de langa lac.

Atingeri in joaca si mangaieri, copiii din casa de 2 pe 2 care muscau cu pofta din paine. Fetzele copiilor pictate a fluturi, tigri si lei.

House, in ultimele saptamani, ca un drug addict. It should last forever!

Septembrie e aici.

Am plecat de acolo. Uneori intorc privirea

Ma doare

Dar am plecat.

Daca ranjesc? Uneori da. Nu putem sterge amintirile.

Si nici sentimentele.

Dar putem invata sa gandim, inainte de a vorbi.

Sa ne permitem fericirea.

Asta nu e un mesaj de tipul “better safe than sorry.”

Daca ar fi fost, nu l-as fi scris.

Citeste acum in mine.

mergeam pe langa el.

as fi vrut sa ii scot ochii si sa ii smulg umbrele din ei

apoi sa ii pun la loc.

i-as fi zis ca numai copiii iubesc cu adevarat.

avea un zambet fortat, de parca gura incercase sa se impotriveasca obrajilor sau invers.

un clovn pictat cu un ranjet.

mergeam pe langa el si as fi vrut sa il scutur, sa-l lovesc si-apoi sa-l mangai

ochii lui spuneau povesti de morminte (un clovn, un copil, un strigoi)

e-atat de dureros sa te simti inutil

tristetile noastre sunt aceleasi si totusi diferite si fugim, fiecare haituit de propriile temeri. fugim de noi si de Dumnezeu.

am strans atatea rugaminti si in gand am vorbit cu tine pana mi-a ragusit vocea, strainule. nu vezi cat esti de frumos?

si cand te-ai pierdut in zare

n-am ramas decat eu, cu pensulele in mana, desenandu-mi un ranjet de clovn pe fata.

“de ce?”

“de draci sa te ia!”

“treci inapoi ca te calc in picioare”

“vezi tu ce mama de bataie iti dau”

(din categoria “mame iubitoare, la plimbare cu progeniturile”)

…

deunazi m-am intalnit cu cineva care nu ma mai vazuse decat o data in viata. dupa laudele de rigoare, ma intreaba senin: cati ani ai? cu o pauza NECESARA am spus: “douazeci si.. doi..”

“nu iti dadeam mai mult de 16-17 ani.”

astazi am revazut chipuri cu care nu ma mai intalnisem o buna bucata de vreme. digeram, prin observatii, riduri, fire albe, oboseli, dar si prime fire de mustata, forme mai pline, mature.. un amalgam de schimbari pe care le sapase TIMPUL in oameni. am descoperit cum miturile mele de altadata devenisera oameni oarecare.. nu mai priveam pe nimeni cu veneratie. parintii incepusera sa spuna glume prea seci pentru copiii prea mari, incercand sa ii cuprinda in ochi si in brate pe cei care, deja, stau pe picior de plecare.

ieri, la absolvire, timpul a trecut pe langa fata mea, lasandu-mi brize usoare, cateva fotografii si inca un titlu pe care il duc cu mine.

si tot azi ma uitam la oameni si vedeam cum, in timp, nasurile crescusera parca, negii erau mai vizibili, soldurile mai late, fetele mai obosite, zambetele rare.. de parca uitasera, cu timpul, sa zambeasca sau sa rada. as fi vrut sa ma lupt cu toate fortele naturii, ca in povestile fantastice, sa infrunt furtuni, nisipuri, balauri, sa ma taie, sa ma blesteme, sa ma omoare, sa ma invie, ca sa pot sa ajung la fantana tineretii vesnice, sa iau la subsori sticle de apa rece, vie si sa dau tuturor.

am impresia ca trece timpul pe langa mine, constant, imperturbabil.. am ramas ancorata in povestea lui Peter Pan, cel care nu creste niciodata. sunt un om de 17 ani care casca ochii mari, ca sa cunoasca, sa planga si sa rada, sa impartaseasca, sa se plictiseasca de cifre, birouri si programe, sa ia copii in brate si sa ii invarteasca, sa faca torturi roz cu martipan si bonibon, sa vorbeasca cu babute despre vieti aproape apuse si sa cunoasca iar si iar..

daca astazi te intalnesti cu un om care ti se pare ca a imbatranit, spune-i ca e frumos, ca ii sta bine camasa, ca are o tunsoare care il/o avantajeaza, intreaba-l de lucruri pe care le stie cel mai bine, razi la glumele lui. fa-te mic, pentru ca mare oricum esti si ai sa tot fii.

cam asta e, zic eu, secretul lui Peter Pan. si daca n-o fi al lui, al meu tot e. dar ce secret, cand ti l-am spus deja?..